- Te-ai simţit vreodată atât de singur încât să te simţi pierdut? Ai simţi asta vreodată? Lumea nu e deloc frumoasă când o priveşti de aproape. Ne iubim atroce. Facem pornografie şi-o numim "ştiri". Doza zilnică de oroare. Ne amăgim că marele dezastrul va fi ecologic, sau că problema este una politică, însă nu e aşa. Nu. Marele război este cel psihologic. Şi a început. E aici… Totul e aici. În mintea noastră. Mintea este capabilă de orice, din pricina a tot ce se găseşte în ea…tot trecutul, dar şi întreg viitorul. Ne-am transformat în animale grase şi lipsite de vitalitate, educate în apatie, amuzate de cruzime. Şi totuşi, ceva îmi şopteşte în ureche, spunându-mi că eu m-am înşelat, şi că sălbaticii înţeleseseră ce e de făcut de la bun început.
- Când s-a întâmplat asta? Cum de s-a întâmplat asta? - Fiecare strop de durere te are pe tine drept cauză! Mă auzi?
- Nu … îmi pare rău. Nu. Nu aşa…Capul mi-e plin de coşmaruri…
- Şi dacă ţi-aş spune că există o altă lume? Ai dori să o vezi?
- Cine eşti?
- Sunt cine trebuia tu să fii…
- Dar …
- …dar tu eşti singura speranţă. Devii ură,devii răzbunare. Ucide-mă. Înţeleg logica gestului. Şi nu mă tem deloc pentru că ştim amândoi cum este să fii om. Trebuie să ne supunem fiarei din om. Îţi spun aceste lucruri pentru că eu ştiu cine eşti. Mă mai poţi ucide, acum, dacă înţelegi scopul?
- Cuvintele nu schimbă nimic! Mă auzi? Cuvintele nu schimbă nimic!
- Ştiu… Şi accept acest lucru. Ce plan ai? Să stai acolo şi să ţipi la mine? Nu sunt guvernate existenţele noastre de logică?
- Nu, nu şi acum… nu azi …
